„Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă

- basmul cult - 

Basmul este specia epicii populară și cultă, cu largă răspândire, în care se narează întâmplări fantastice ale unor personaje imaginare pozitive aflate în luptă cu forțele malefice ale naturii sau ale societății, simbolizate prin balauri, zmei, vrăjitoare etc. pe care le biruiesc în cele din urmă. Basmul are formule specifice inițiale, mediane și finale, metafore tipice și personaje cheie pentru acțiunea narativă. Fantasticul este construit prin îmbinarea realului cu fabulosul, iar narațiunea se împletește cu dialogul și descrierea.

Basmul „Povestea lui Harap-Alb” a apărul la 1 august 1877, în revista junimistă „Convorbiri literare”.

„Povestea lui Harap-Alb” se încadrează în genul epic, iar ca specie literară este un basm cult, deoarece are autor identificat, pe Ion Creangă, iar fantasticul îmbină supranaturalul popular cu evocarea realistă a satului moldovenesc, de unde reiese și originalitatea acestei creații. Acest basm cult poate fi și un bildungsroman, întrucât fiul Craiului evoluează de la adolescentul naiv la tânărul chibzuit și destoinic, maturizat prin depașirea tuturor piedicilor ivite în cale și neapărat necesare dobândirii experienței de viață.

Semnificația titlului „Harap-Alb” reiese din scena în care Spânul îl păcălește pe fiul Craiului să intre în fântână. Naiv, lipsit de experiență și excesiv de credul, fiul Craiului își schimbă statutul de nepot al Împăratului Verde în cel de slugă a Spânului, care îl numește „Harap-Alb”. Numele este un oximoron, însemnând „negru (rob) - alb”.

Construcția și momentele subiectului

Ca în orice basm, incipitul este formula inițială tipică „Amu cică era odată...”, iar naratorul omniscient, prin narațiunea la persoana a III-a, îmbină supranaturalul cu planul real și eroii fabuloși cu personajele țărănești din Humuleștiul natal al autorului.

Acțiunea se fundamentează pe conflictul dintre forțele binelui și ale răului, reprezentate de adevăr și minciună, iar deznodământul evidențiază triumful valorilor pozitive asupra celor negative, toate acestea fiind elemente specifice basmului.

Expozițiunea

Incipitul reflectă timpul mitic („Amu cică era odată...”) și spațiul fabulos, prin plasarea acțiunii „într-o țară mai îndepărtată (...) tocmai la o margine a pământului”, unde trăia Împăratul Verde și în altă țară, aflată „la o altă nargine”, unde trăia fratele mai mic, Craiul. Verde Împărat îi cere fratelui său, Craiul, să îi trimită „grabnic pe cel mai vrednic” și viteaz dintre cei trei fii ca să-i urmeze la tron, deoarece el avea doar fete. Ca să le verifice curajul, Craiul se îmbracă într-o piele de urs, se ascunde sub un pod și îi sperie pe cei doi fii mai mari, doar mezinul reusind să treacă această primă probă. Sfânta Duminică, pe care o miluise cu un bănuț, îl sfătuiește să ceară tatălui său „calul, armele și hainele cu care a fost el mire”. Pregătindu-se de călătorie, fiul Craiului primește binecuvântarea tatălui său, pielea de urs în dar și sfatul să se ferească ”de omul roș, iară mai ales de cel spân”. Ca trăsături ale basmului, sunt prezente aici formule mediane tipice și podul, ca simbol al trecerii mezinului de la adolescență  spre maturitate.

Intriga

   Fiul Craiului și calul pleacă la drum și merg până când întâlnesc în codru „un om spân”, care se oferă drept „slugă la drum”. Voinicul îl refuză de două ori, dar a treia oară îl angajează drept călăuză. Ajunși la o fântână, Spânul îl ademenește pe fiul Craiului să intre înăuntru ca să se răcorească și tânărul, „boboc de felul său la trebi de aiste, se potivește Spânului și se bagă în fântână, fără să-l trăznească prin minte ce i se poate întâmpla”. Spânul trântește capacul peste gura fântânii și-l silește, sub amenințarea morții, să-i devină slugă. Spânul îi pune numele „Harap-Alb” și-l obligă să jure pe paloș că va fi supus și că va păstra taina „până când va muri și iar va învia”, anticipând astfel finalul basmului.

Desfășurarea acțiunii

 Desfășurarea acțiunii începe odată cu sosirea celor doi la palatul Împăratului Verde, unde Spânul se dă drept nepotul său și, înfumurat peste măsură, îl umilește pe Harap-Alb și-l supune la mai multe probe fabuloase, pe care voinicul reușește să le treacă, fiind ajutat de cal și de Sfânta Duminică: ia „salățile” din gradina ursului, pielea și capul cerbului cu pietre prețioase și le aduce Spânului.

Dorind să scape de Harap-Alb, Spânul îi poruncește să i-o aducă de grabă pe fata Împăratului Roș ca să se însoare cu ea. Harap-Alb, amintindu-și de sfatul tatălui său de a se feri de omul spân și de omul roș, este înspăimântat peste măsură și se plânge calului: „parcă dracul vrajește, de n-apuc bine a scăpa de una și dau peste alta”.

Secvența narativă a călătoriei spre Împăratul Roș îmbină realul cu fabulosul și, ca în orice basm, protagonistul întâlnește ajutoare și donatori: pe un pod, Harap-Alb cruță viața furnicilor și primește o aripioară, apoi cioplește un adăpost pentru albine, de la care primește o altă aripioară. Pe drum se însoțește cu cinci personaje fabuloase, descrise cu umor de narator: Ochilă, Setilă, Flămânzilă, Gerilă și Păsări-Lăți-Lungilă. Pentru a-i da fata, Împăratul Roș îl supune pe Harap-Alb la mai multe probe pe care voinicul le depășește cu ajutorul prietenilor ciudați.

Pentru următoarea probă fata împăratului se metamorfozează într-o pasăre și zboară atât de sus încât Ochilă și Păsărilă abia izbutesc să o prindă și să o aducă înapoi în odaia ei. Împăratul îi spune voinicului că mai are o fată care seamănă leit cu cealaltă și că Harap-Alb va trebui să o ghicească pe cea pețită de el, probă la care îl ajută regina albinelor.

La rândul său, tânăra îl supune la o altă încercare fabuloasă și trimite calul lui Harap-Alb împreună cu turturica ei să aduca „trei smicele de măr dulce și apă vie și apă moartă” dintr-un loc numai de ea știut, acolo „unde se bat munții în capete”. Calul se întoarce primul și fata Împăratului Roș pornește cu Harap-Alb a drum spre palatul Împăratului Verde.

Probele de la împărăția fetei trimit spre ritualurile țărănești ale pețitului.

Punctul culminant

 În călătoria spre curtea lui Verde-Împărat, flăcăul se îndrăgostește de fata frumoasă și n-ar vrea să o ducă Spânului, fiind pentru prima dată tentat să își încalce cuvântul dat. La împărăție sunt întâmpinați cu toate onorurile, dar fata Împăratului Roș îl respinge pe Spân și dezvăluie celor de față taina că Harap-Alb este adevăratul nepot a Împăratului Verde, episodul constituind punctul culminant. Dat în vileag, Spânul se repede „ca un câne turbat” și retează capul lui Harap-Alb, dar fata îl înconjoară cu „trei smicele de măr dulce”, îl stropește cu apă vie și îl trezește la viață ca după un somn greu. Atunci, calul fermecat îl apucă pe Spân și „mi ți-l zvârle în înaltul cerului” de unde cade pe pământ și moare.

Deznodământul

 Deznodământul basmului constă în triumful valorilor pozitive asupra celor negative, victoria adevărului asupra imposturii. Verde-Împărat îl căsătorește pe Harap-Alb cu fata Împăratului Roș, iar la nunta lor au fost poftiți toți prietenii care l-au ajutat să treacă probele și a fost veselie mare, „chiar și sărăcimea ospăta și bea”.

Finalul basmului este hiperbolizat, fiindcă veselia a ținut ani întregi și mai ține și acum.

În concluzie, basmul cult „Povestea lui Harap-Alb”, are ca sursă de inspirație basmul popular, de la care Ion Creangă păstrează motivele (călătoria, pețitul), personajele fabuloase, ajutoarele, formulele tipice: inițiale, mediane și finale. Creangă inovează umanizarea fantasticului prin comportamentul, gestica, psihologia și limbajul personajelor, precum și prin dialogul, umorul, joviaitatea și erudiția paremiologică.