Descrierea personajului de basm - Harap-Alb

Creatorul basmului cult în literatura română este considerat Ion Creangă (1837 - 1889), „Povestea lui Harap-Alb” fiind publicată la 1 august 1877 în revista „Convorbiri literare”. Perspectiva narativă este reprezentată de naratorul omniscient care relatează întâmplările la persoana a III-a, îmbinând supranaturalul cu planul real, armonizând eroii fabuloși cu personajele țărănești ale Humuleștiului natal al autorului.Timpul narativ cronologic, situat într-un plan al trecutului fabuos și spațiul narativ nemărginit definesc specificul basmului.
Harap-Alb, personaj principal și eponim, este un Făt-Frumos din basmele populare, destoinic și curajos, dar rămas în sfera umanului pentru că este prietenos, cuminte și ascultător, ca un flăcău din Humulești, nefiind înzestrat cu puteri supranaturale. Călătoria pe care o face pentru a ajunge împărat este o inițiere a flăcăului în vederea formării personalității pentru a deveni conducătorul unei familii, experiență necesară viitorului adult.
În basm, protagonistul este eroul care reprezintă binele, simbolizând adevărul, aflat în conflict cu forțele malefice, reprezentate de minciună și întruchipate de antagonist, Spânul. În finalul basmului, adevărul învinge, impostura Spânului fiind demascată de fata Împăratului Roș.
Semnificația numelui reiese din scena în care Spânul îl păcălește pe fiul Craiului să intre în fântână, prilej cu care naratorul îl caracterizează direct: „Fiul Craiului, boboc în felul său la trebi de aiste, se protrivește Spânului și se bagă în fântână fără să-l trăznească prin minte ce i se poate întâmpla”. Așadar, naiv, lipsit de experiență și excesiv de credul, flăcăul își schimbă statutul din nepot al Împăratului Verde în acela de slugă a Spânului, căpătând numele Harap-Alb.
Principala trăsătură a eroului este aceea de a-și face prieteni buni și devotați, însușire ce reiese indirect, din faptele sale.
Mezinul Craiului se simte vinovat că nesocotise sfatul de a se feri de omul spân, deoarece el fusese deprins să țină seama de povețele părintești, atitudine ce reiese, în mod direct, prin autocaracterizare: „Din copilăria mea sunt deprins a asculta de tata”.
Relațiile protagonistului cu celelalte personaje scot în evidență, indirect, alte trăsături ce definesc latura umană a flăcăului: față de Spân, Harap-Alb este cinstit, loial și corect și nu-l trădează niciodată;  relația dintre Verde-Împărat, fetele acestuia și Harap-Alb evidențiază, indirect, bună creștere, condescendență și respect, valori morale dobândite printr-o educație solidă.
Teama și nesiguranța, slăbiciuni tipic omenești ce pun stăpânire pe protagonist, se remarcă, indirect, din vorbele deznădăjduite adresate calului său. 
O experiență fundamentală pentru maturizarea protagonistului o constituie întâlnirea cu omul roș. Secvența narativă a călătoriei, combinând realul cu fabulosul, este alcătuită din mai multe episoade. Altruismul, sufetul lui bun, se manifestă indirect, prin atitudinea față de personajele-donatori. Inițierea flăcăuui evoluează indirect prin învățătura că orice om, cât de neînsemnat sau de ciudat ar părea, poate fi de folos și tânărul capătă experiență mai ales în cunoașterea speciei umane.
Pentru desăvârșirea inițierii și a experienței de viață, Harap-Alb cunoaște sentimentul iubirii față de fata Împăratului Roș, care, în finalul basmului, îi salvează viața. După demascarea Spânului și uciderea acestuia de către calul fabulos, Harap-Alb redevine el însuși, feciorul Craiului, iar ca viitor împărat își poate asuma răspunderea închegării unei familii și conducerea unei gospodării, întrucât experiența căpătată îi conferă statutul de adult.
În concluzie, Ion Creangă a ilustrat în opera sa propria experiență de viață pe care a povestit-o „sub formă de memorial”.

„Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă

- basmul cult - 

Basmul este specia epicii populară și cultă, cu largă răspândire, în care se narează întâmplări fantastice ale unor personaje imaginare pozitive aflate în luptă cu forțele malefice ale naturii sau ale societății, simbolizate prin balauri, zmei, vrăjitoare etc. pe care le biruiesc în cele din urmă. Basmul are formule specifice inițiale, mediane și finale, metafore tipice și personaje cheie pentru acțiunea narativă. Fantasticul este construit prin îmbinarea realului cu fabulosul, iar narațiunea se împletește cu dialogul și descrierea.
Basmul „Povestea lui Harap-Alb” a apărul la 1 august 1877, în revista junimistă „Convorbiri literare”.
„Povestea lui Harap-Alb” se încadrează în genul epic, iar ca specie literară este un basm cult, deoarece are autor identificat, pe Ion Creangă, iar fantasticul îmbină supranaturalul popular cu evocarea realistă a satului moldovenesc, de unde reiese și originalitatea acestei creații. Acest basm cult poate fi și un bildungsroman, întrucât fiul Craiului evoluează de la adolescentul naiv la tânărul chibzuit și destoinic, maturizat prin depașirea tuturor piedicilor ivite în cale și neapărat necesare dobândirii experienței de viață.
Semnificația titlului „Harap-Alb” reiese din scena în care Spânul îl păcălește pe fiul Craiului să intre în fântână. Naiv, lipsit de experiență și excesiv de credul, fiul Craiului își schimbă statutul de nepot al Împăratului Verde în cel de slugă a Spânului, care îl numește „Harap-Alb”. Numele este un oximoron, însemnând „negru (rob) - alb”.

Construcția și momentele subiectului

Ca în orice basm, incipitul este formula inițială tipică „Amu cică era odată...”, iar naratorul omniscient, prin narațiunea la persoana a III-a, îmbină supranaturalul cu planul real și eroii fabuloși cu personajele țărănești din Humuleștiul natal al autorului.
Acțiunea se fundamentează pe conflictul dintre forțele binelui și ale răului, reprezentate de adevăr și minciună, iar deznodământul evidențiază triumful valorilor pozitive asupra celor negative, toate acestea fiind elemente specifice basmului.

Expozițiunea

Incipitul reflectă timpul mitic („Amu cică era odată...”) și spațiul fabulos, prin plasarea acțiunii „într-o țară mai îndepărtată (...) tocmai la o margine a pământului”, unde trăia Împăratul Verde și în altă țară, aflată „la o altă nargine”, unde trăia fratele mai mic, Craiul. Verde Împărat îi cere fratelui său, Craiul, să îi trimită „grabnic pe cel mai vrednic” și viteaz dintre cei trei fii ca să-i urmeze la tron, deoarece el avea doar fete. Ca să le verifice curajul, Craiul se îmbracă într-o piele de urs, se ascunde sub un pod și îi sperie pe cei doi fii mai mari, doar mezinul reusind să treacă această primă probă. Sfânta Duminică, pe care o miluise cu un bănuț, îl sfătuiește să ceară tatălui său „calul, armele și hainele cu care a fost el mire”. Pregătindu-se de călătorie, fiul Craiului primește binecuvântarea tatălui său, pielea de urs în dar și sfatul să se ferească ”de omul roș, iară mai ales de cel spân”. Ca trăsături ale basmului, sunt prezente aici formule mediane tipice și podul, ca simbol al trecerii mezinului de la adolescență  spre maturitate.

Intriga

   Fiul Craiului și calul pleacă la drum și merg până când întâlnesc în codru „un om spân”, care se oferă drept „slugă la drum”. Voinicul îl refuză de două ori, dar a treia oară îl angajează drept călăuză. Ajunși la o fântână, Spânul îl ademenește pe fiul Craiului să intre înăuntru ca să se răcorească și tânărul, „boboc de felul său la trebi de aiste, se potivește Spânului și se bagă în fântână, fără să-l trăznească prin minte ce i se poate întâmpla”. Spânul trântește capacul peste gura fântânii și-l silește, sub amenințarea morții, să-i devină slugă. Spânul îi pune numele „Harap-Alb” și-l obligă să jure pe paloș că va fi supus și că va păstra taina „până când va muri și iar va învia”, anticipând astfel finalul basmului.

Desfășurarea acțiunii

 Desfășurarea acțiunii începe odată cu sosirea celor doi la palatul Împăratului Verde, unde Spânul se dă drept nepotul său și, înfumurat peste măsură, îl umilește pe Harap-Alb și-l supune la mai multe probe fabuloase, pe care voinicul reușește să le treacă, fiind ajutat de cal și de Sfânta Duminică: ia „salățile” din gradina ursului, pielea și capul cerbului cu pietre prețioase și le aduce Spânului.
Dorind să scape de Harap-Alb, Spânul îi poruncește să i-o aducă de grabă pe fata Împăratului Roș ca să se însoare cu ea. Harap-Alb, amintindu-și de sfatul tatălui său de a se feri de omul spân și de omul roș, este înspăimântat peste măsură și se plânge calului: „parcă dracul vrajește, de n-apuc bine a scăpa de una și dau peste alta”.
Secvența narativă a călătoriei spre Împăratul Roș îmbină realul cu fabulosul și, ca în orice basm, protagonistul întâlnește ajutoare și donatori: pe un pod, Harap-Alb cruță viața furnicilor și primește o aripioară, apoi cioplește un adăpost pentru albine, de la care primește o altă aripioară. Pe drum se însoțește cu cinci personaje fabuloase, descrise cu umor de narator: Ochilă, Setilă, Flămânzilă, Gerilă și Păsări-Lăți-Lungilă. Pentru a-i da fata, Împăratul Roș îl supune pe Harap-Alb la mai multe probe pe care voinicul le depășește cu ajutorul prietenilor ciudați.
Pentru următoarea probă fata împăratului se metamorfozează într-o pasăre și zboară atât de sus încât Ochilă și Păsărilă abia izbutesc să o prindă și să o aducă înapoi în odaia ei. Împăratul îi spune voinicului că mai are o fată care seamănă leit cu cealaltă și că Harap-Alb va trebui să o ghicească pe cea pețită de el, probă la care îl ajută regina albinelor.
La rândul său, tânăra îl supune la o altă încercare fabuloasă și trimite calul lui Harap-Alb împreună cu turturica ei să aduca „trei smicele de măr dulce și apă vie și apă moartă” dintr-un loc numai de ea știut, acolo „unde se bat munții în capete”. Calul se întoarce primul și fata Împăratului Roș pornește cu Harap-Alb a drum spre palatul Împăratului Verde.
Probele de la împărăția fetei trimit spre ritualurile țărănești ale pețitului.

Punctul culminant

 În călătoria spre curtea lui Verde-Împărat, flăcăul se îndrăgostește de fata frumoasă și n-ar vrea să o ducă Spânului, fiind pentru prima dată tentat să își încalce cuvântul dat. La împărăție sunt întâmpinați cu toate onorurile, dar fata Împăratului Roș îl respinge pe Spân și dezvăluie celor de față taina că Harap-Alb este adevăratul nepot a Împăratului Verde, episodul constituind punctul culminant. Dat în vileag, Spânul se repede „ca un câne turbat” și retează capul lui Harap-Alb, dar fata îl înconjoară cu „trei smicele de măr dulce”, îl stropește cu apă vie și îl trezește la viață ca după un somn greu. Atunci, calul fermecat îl apucă pe Spân și „mi ți-l zvârle în înaltul cerului” de unde cade pe pământ și moare.

Deznodământul

 Deznodământul basmului constă în triumful valorilor pozitive asupra celor negative, victoria adevărului asupra imposturii. Verde-Împărat îl căsătorește pe Harap-Alb cu fata Împăratului Roș, iar la nunta lor au fost poftiți toți prietenii care l-au ajutat să treacă probele și a fost veselie mare, „chiar și sărăcimea ospăta și bea”.
Finalul basmului este hiperbolizat, fiindcă veselia a ținut ani întregi și mai ține și acum.

În concluzie, basmul cult „Povestea lui Harap-Alb”, are ca sursă de inspirație basmul popular, de la care Ion Creangă păstrează motivele (călătoria, pețitul), personajele fabuloase, ajutoarele, formulele tipice: inițiale, mediane și finale. Creangă inovează umanizarea fantasticului prin comportamentul, gestica, psihologia și limbajul personajelor, precum și prin dialogul, umorul, joviaitatea și erudiția paremiologică.

Descrierea personajului de nuvelă - Alexandru Lăpușneanul

Nuvela istorică „Alexandru Lăpușneanul” de Costache Negruzzi (1808 - 1868) apare la 30 ianuarie 1840, în primul număr al revistei „Dacia literară”, fiind inspirată din „Letopisețul Țării Moldovei” de Grigore Ureche. Prin narațiunea la persoana a III-a, naratorul obiectiv și omniscient îmbină reaitatea istorică și ficțiunea, tema romantică a nuvelei ilustrând a doua domnie a lui Alexandru Lăpușneanul în Țara Moldovei (1564 - 1569).
Acțiunea se bazează pe conflictul bine evidențiat dintre domnitor și boierii care-l trădaseră în prima domnie și-l siliseră să părăsească tronul țării.
Alexandru Lăpușneanul - protagonist cu atestare istorică, personaj romantic și eponim - este alcătuit din puternice  trăsături de caracter, un personaj excepțional ce acționează în împrejurări ieșite din comun.
Trăsăturile morale reies în mod indirect din faptele, atitudinile și deciziile protagonistului, din relația cu celelalte personaje, unele istorice, altele născocite.
Lăpușneanul este tipul domnitorului tiran și crud, cu voință puternică, ambiție și fermitate în dorința de a se răzbuna pe boierii care-l trădaseră în prima domnie. Încercând să-l convingă să renunțe la tron, cei patru boieri veniți să-l întâmpine la graniță primesc un răspuns tăios: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu.” Naratorul omniscient remarcă în mod direct privirea protagonistului ce scânteiase amenințătoare și neclintită atunci când refuză cu încăpățânare să renunțe la tron.
Dimensiunea istorică a protagonistului, precum și însușirile fanteziste excepționale conturează un personaj romantic, reprezentativ pentru literatura română. Cruzimea și violența voievodului sunt reliefate prin antiteză cu blândețea și delicatețea Doameni Ruxandra, procedeu romantic folosit de autorul omniscient pentru amplificarea emoției cititorului.
În capitolul „Capul lui Moțoc vrem...”, Lăpușneanul, diabolic de inteligent și ingenios, profită de mulțimea adunată la porțile curții domnești ca să scape de boierul ticălos, care îl imploră să nu-i asculte „pre niște proști, pre niște mojici”. Vodă îi răspunde tăios și „cu sânge rece”, cum îl caracterizează direct vocea auctorială, motivând: „Proști, dar mulți”, apoi îl dă pe Moțoc mulțimii care îl linșează.
Alexandru Lăpușneanul deține arta disimulării, scena din biserică scoțând în relief, indirect, perfidia cu totul ieșită din comun cu care Vodă „joacă” rolul pocăitului. După ce le cere boierilor iertare, îi invită la un ospăț de împăcare la palat, unde îi ucide pe toți cei 47 de boieri care crezuseră vorbele lui. Poruncește să le fie tăiate capetele, din care face o piramidă „dupa neam și rang”.
Cruzimea este trăsătura dominantă a personajului, motivată, indirect, de multe fapte cumplite: leacul de frică pe care i-l dă doamnei Ruxandra din piramida de 47 de capete de boieri, linșarea lui Moțoc de către mulțime, amenințarea propriei familii cu moartea.
Moartea violentă, prin otrăvire, a lui Lăpușneanul, chiar de către blânda sa soție, este o plată binemeritată pentru ferocitatea sa.
Scena otrăvirii este cutremurătoare și de aceea romantică. Stroici și Spancioc se uită cu satisfacție la suferințele lui Vodă, iar Stroici îi descleștează cu un cuțit dinții și-i toarnă pe gât restul de otravă, spunându-i cu bucurie: „invață a murii, tu care știai numai a omorâ”.
Naratorul omniscient descrie în detaiu chinurile îngroitoare ale morții domnitorului, care lasă „o pată de sânge în istoria Moldovei”.
Sadismul și setea de răzbunare rezultă din caracterizarea directă, făcută de către celelalte personaje: „Crud și cumplit este omul acesta, fiica mea” (mitropolitul Teofan)
Relațiile lui Vodă cu celelalte personaje accentuează trăsăturile care îl individualizează în nuvelă. Față de doamna Ruxandra, Lăpușneanul este indiferent, ignorând-o cu desăvârșire, iar atunci când îi dă „un leac de frică”, arătându-i piramida din cele 47 de capete ale boierilor și ea leșină, se arată dezamăgit, disprețuitor și ironic față de reacția ei: „Femeia tot femeie (...), în loc să se bucure, ea se sperie”.
Blânda Ruxandra își otrăvește soțul pentru a scăpa de la moarte sigură pe fiul ei ce fusese amenințat de Lăpușneanul, fiind convinsă că va elibera țara de un domnitor tiran și crud.

„Alexandru Lăpușneanul” de Costache Negruzzi

 - nuvelă istorică -

Nuvela este specia genului epic, în proză, cu un singur fir narativ, urmărind un conflic unic, concentrat; personajele nu sunt numeroase, fiind caracterizate succint în funcție de contribuția lor la desfașurarea acțiunii. Nuvela prezintă o intrigă riguros contruită, cu fapte verosimile, accentul fiind pus mai mult pe definirea personajului decât pe acțiunea propriu-zisă.
Prima nuvelă istorică din literatura română, „Alexandru Lăpușneanul” de Costache Negruzzi (1808 - 1868), apare la 30 ianuarie 1848 în primul numar al revistei „Dacia literară”.
Negruzzi se inspiră, în principal, din cronica lui Grigore Ureche, demonstrând caracterul realist și istoric al acestei nuvele. Prozatorul îmbină realitatea istorică și ficțiunea, tema romantică a nuvelei ilustrând evenimentele istorice și cele plăsmuite din a doua domnie a lui Alexandru Lăpușneanul în Țara Moldovei (1564 - 1569).
Structura narativă a nuvelei este simetrică și riguros construită, fiind organizată în patru capitole, fiecare dintre ele purtând câte un motto semnificativ: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu...”, Ai să dai samă, doamnă!”, „Capul lui Moțoc vrem...”, „De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu...”.

Construcția și momentele subiectului

 Acțiunea nuvelei se bazează pe confictul bine evidențiat dintre Lăpușneanul și boierii care-l trădaseră în prima domnie și îl siliseră să renunțe la tronul țării. Ca în orice nuvelă, naratorul este obiectiv și omniscient prin narațiunea la persoana a III-a, iar timpul cronologic se definește prin succesiunea evenimentelor într-un spațiu narativ real, Moldova secolului al XVI-lea. 

Expozițiunea

 Sub mottoul „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu...”, naratorul obiectiv relatează episodul venirii lui Lăpușneanul în Moldova, hotărât să ocupe, pentru a doua oară, tronul țării. Incipitul cuprinde informația cu caracter istoric despre Ștefan Tomșa care ucisese cu buzduganul pe Despot-Vodă și ocupase astfel tronul Moldovei.
Însoțit de o armată numeroasă de mercenari, Lăpușneanul este întâmpinat la granită de boierii care-l trădaseră în prima domnie: Moțoc, Veveriță, Spancioc și Stroici. Ei încearcă să-l convingă să renunțe la tron, deoarece „țara este liniștită”, iar „norodul nu te vrea, nici te iubește”.

Intriga

Confictul este puternic evidențiat, Lăpușneanul fiind hotărât să se instaleze pe tronul Moldovei cu orice preț și le răspunde boierilor cu ochii scânteind de mânie: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu (...) și dacă voi nu mă iubiți, eu vă iubesc pre voi, și voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră. Să mă întorc? Mai degrabă-și întoarce Dunarea cursul îndărăpt”.

Desfășurarea acțiunii

Spancioc apelează la formulele patriotarde despre „biata țară”, însă Lăpușneanul răspunde cu o ură imensă, amenințându-i că a venit vremea ca boeirii să fie pedepsiți pentru abuzurile săvârșite: „Voi mulgeți laptele țării, dar au venit vremea să vă mulg și eu pre voi”. Lui Moțoc, pe care-l știe „învechit în zile rele”, Lăpușneanul îi promite să-l cruțe, gândindu-se că acesta îi va fi util și îi făgăduiește că „sabia mea nu se va mânji în sângele tău.”
A doua secvență narativă, cu mottoul „Ai să dai samă, doamnă!” începe cu înscăunarea lui Lăpușneanul, care arde cetățile Moldovei, în afară de Hotin, cu scopul de a stârpi „cuiburile feudalității”. Hotărât să se răzbune, trece la pedepsirea aspră a boierilor, cărora le confiscă averile, le taie capetele, apoi le spânzură pe zidurile Curții Domnești. Episodul ilustrează valența istorica și romantică a nuvelei, întrucât relatează fapte reale, consemnate în cronica lui Ureche. 
Doamna Ruxandra, soția lui Lăpușneanul, înspăimântată de cruzimile și crimele înfăptuite de soțul său, îl roagă să nu mai verse sânge, fiind impresionată de cuvintele văduvei unui boier ucis, care o amenințase: „Ai să dai samă” pentru că „bărbatul tau ne taie părinții, bărbații și frații”. Cu un zâmbet perfid, Lăpușneanul îi promite Ruxandrei că de poimâine nu va mai vedea omoruri și că îi va da un „leac de frică”. Acest episod este în totalitate rodul ficțiunii auctoriale.
Al treilea capitol, cu mottoul „Capul lui Moțoc vrem...”, îl prezintă pe vicleanul Lăpușneanul la slujba de la Mitropolie, unde se arată foarte cucernic: se închină la icoană, sărută moaștele sfântului, iar în finalul ceremoniei rostește un discurc emoționant prin care le cere iertare boierilor și îi poftește la un ospăț de împăcare la Curtea Domnească.
Cu excepția lui Spancioc și Stroici, restul de 47 de boieri merg la palat unde, spre sfârșitul ospățului, la semnul lui Lăpușneanul, slujitorii domnești se năpustesc cu săbiile asupra boierilor și-i măcelăresc fără milă. Scena este cutremurătoare pentru că „patruzecișișapte de trupuri zăceau pe parchet” și uciderea celor 47 de boieri se înscrie în realitatea istorică.
Deoarece tot norodul se adunase în fața Curții Domnești strigând „Capul lui Moțoc vrem”, acesta din urmă îl îndeamnă pe Lăpușneanul să îi omoare pe toți pentru că „sunt niște proști”. Vodă îi răspunde cu sănge rece: „proști, dar mulți (...) să omor o mulțime de oameni pentru unul singur, n-ar fi păcat?”. Profitând de această situație, Lăpușneanul îl dă pe Moțoc mulțimii care se repede asupra lui și-l omoară. Vodă pedepsește astfel un alt boier trădător fără ca sabia lui să se fi mânjit de sânge, așa cum îi promisese. Linșarea lui Moțoc este o scenă de factură romantică și ficțională.
Lăpușneanul pune să se reteze capetele boierilor uciși la ospăț, apoi le așeaza în mijlocul mesei în formă de piramidă „după neam și după ranguri”. O cheamă pe domnița Ruxandra să-i dea leacul de frică promis, iar când aceasta leșină la vederea piramidei, vodă este dezamăgit: „Femeia tot femeie (...), în loc să se bucure, ea se sperie.”

Deznodământul

Ultimul capitol are mottoul „De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu...”. Timp de 4 ani, Lăpușneanul își respectă promisiunea făcută Ruxandrei și nu mai ucide nici un boier, dar născocește tot felul de schingiuri: „scotea ochi, tăia mâini, ciuntea și seca pe care avea prepus”.
Retras în cetatea Hotinului, Vodă se îmbolnăvește de febră tifoidă și, în delirul febrei, îi cere mitropolitului Teofan să-l călugărească, lăsând moștenitor la tronul țării pe fiul său, Bogdan. Trezindu-se din starea de inconștiență și văzându-se îmbrăcat în călugăr, îsi pierde controlul și îi amenință cu moartea pe toți, inclusiv pe soția sa și pe fiul său: „M-ați popit voi, dar de mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu! Iar pe cățeaua asta am sa v-o tai în 4 bucăți împreună cu țâncul ei”. Îngrozită de amenințările lui Lăpușneanul, domnița Ruxandra acceptă sfaturile lui Spancioc de a-i turna soțului ei otravă în băutură. Scena otrăvirii este cumplită, Spancioc și Stroici se uită cu satisfacție la chinurile lui Vodă, spunându-i cu bucurie: ”învață a muri, tu care știai numai a omorâ”. Naratorul omniscient descrie în detaliu chinurile groaznice ale domnitorului care „își dete duhul în mâinile călăilor săi”.
Finalul nuvelei ilustrează adevărul istoric, vodă Lăpușneanul lasând „o pată de sânge în istoria Moldovei”.

În concluzie, „A lexandru Lăpușneanul” de Costache Negruzzi aparține genului epic și speciei nuvelistice pentru că are un singur fir narativ, un conflict unic, concentrat, între domnitor și boierii trădători, cu personaje viguros conturate, accentul fiind pus pe definirea protagonistului și mai puțin pe acțiune.

„Malul Siretului” de Vasile Alecsandri

"Aburii ușori ai nopții ca fantasme se ridică
Și, plutind deasupra luncii, printre ramuri se despică.
Râul luciu se-nconvoaie sub copaci ca un balaur
Ce în raza dimineții mișcă solzii lui de aur.

Eu mă duc în faptul zilei, mă așez pe malu-i verde
Și privesc cum apa curge și la cotiri ea se perde,
Cum se schimbă-n vălurele pe prundișul lunecos,
Cum adoarme la bulboace, săpând malul năsipos.

Când o salcie pletoasă lin pe baltă se coboară,
Când o mreană saltă-n aer după-o viespe sprintioară,
Când sălbaticele rațe se abat din zborul lor,
Bătând apa-ntunecată de un nour trecător.

Și gândirea mea furată se tot duce-ncet la vale
Cu cel râu care-n veci curge, făr-a se opri din cale.
Lunca-n giuru-mi clocotește; o sopârlă de smarald
Cată țintă, lung la mine, părăsind nasipul cald."

Elaborate în cea mai mare parte în anii 1868-1869 și publicate în revista junimistă "Convorbiri literare", "Pastelurile" constituie punctul culminant al creației lui Vasile Alecsandri și cel mai strălucit moment liric al literaturii române înainte de Eminescu. Pastelurile lui Alecsandri amintesc de Thomson prin "poezia anotimpurilor", deosebindu-se de romantici prin aceea că succesiunea anotimpurilor nu simbolizează trecerea ireversibilă a timpului, ci dimpotrivă, creația lui exprimă sentimentul stenic (care fortifică, dă putere; întăritor - n.n.) al eternei regenerari a naturii. Cromatica este specifică acestor creații lirice, culorile fiind alese sugestiv în functie de anotimpul descris.

Poezia "Malul Siretului", publicată în "Convorbiri literare" la 1 mai 1869, este unul dintre cele mai izbutite pasteluri ale lui Alecsandri, fiind o creație reprezentativă pentru întreg ciclul, atât prin tehnica artistică, cât și prin atmosfera emotională.

Titlul ilustrează locul mirific ce l-a inspirat pe Alecsandri în această poezie, malul râului Siret, care curgea prin apropierea meleagurilor atât de dragi poetului, moșia de la Mircești.

Structură, semnificații, limbaj artistic

Poezia "Malul Siretului" este structurată în patru catrene, cu versuri lungi de 15-16 silabe, trăsătură tipică pastelurilor lui Alecsandri. Acest pastel, apreciat în mod deosebit de mai multi exegeti literari, se particularizează prin două aspecte inedite: lirismul evidențiat de prezenta persoanei întai, auctoriale - în strofele a doua și a treia - și nota meditativă a poeziei din ultima strofă.

Strofa întai descrie acel moment incert al dimineții devreme, când ziua se îngână cu noaptea, întreaga natură pare adormită, iar deasupra luncii Siretului plutesc "aburii ușori ai nopții", ce par "fantasme" plutind peste întreaga natură, comparația provocând o puternică stare emoțională. Imaginea motorie a ceții care "se despică" printre ramurile copacilor, este însoțită de imaginea vizuală a râului personificat, care "se-nconvoaie" pe sub arborii din luncă. Comparația "ca un balaur" este de factură mitologică, asemenea metaforei "mișcă solzii lui de aur", care sugerează curgerea lentă a valurilor unduitoare ale râului. Epitetul cromatic "de aur" accentuează lumina stralucitoare a dimineții, care se reflectă în undele Siretului.

Strofa a doua introduce persoana întai singular, vocea auctoriala, prin care poetul își exprimă încântarea pentru peisajul de basm al dimineții. Așezat pe "malu-i verde", poetul privește fascinat curgerea continuă a Siretului, care "la cotiri se perde" și ale cărui ape somnoroase sapă "malul năsipos". Atracția pe care peisajul o exercită asupra poetului este exprimată prin verbe la persoana I singular, "mă duc", "mă așez", "privesc", iar tabloul este dominat de imagini motorii, "apa curge", "se schimbă-n vălurele". Epitetul cromatic "malu-i verde" sugerează un anotimp călduros, iar alte epitete descriptive, contribuie la crearea emoției pentru frumusețea peisajului: "prundișul lunecos", "malul năsipos". Râul Siret este personificat și în această strofă, deoarece "adoarme la bulboace".

Strofa a treia începe cu imaginea delicată a salciei pletoase care se apleacă deasupra undelor Siretului, tabloul fiind brusc dinamizat de un pește care "saltă-n aer după-o viespe sprintioară" și de rațele sălbatice care "se abat din zborul lor" și se așează pe undele primitoare. De remarcat în această strofă sunt epitetele care evidențiază detaliile peisajului: "salcie pletoasă", "viespe sprintioară", "apă-ntunecată", "nour-trecator". Epitetul în inversiune "sălbaticele rațe" accentuează ideea peisajului unic prin specificul păsărilor care poposesc "din zborul lor" în aceste locuri feerice, iar metafora "un nour trecator", sugerează stolul de rațe care întunecă temporar albia râului.

Ultima strofă confirmă ideea că acest pastel nu descrie numai un peisaj natural, ci și un peisaj al sufletului. Atitudinea poetului este meditativă, sugerând cu discreție ideea că gândurile lui sunt atrase hipnotic de valurile mișcătoare, prin metafora curgerii Siretului: "Și gândirea mea furată se tot duce-ncet la vale / Cu cel râu care-n veci curge, făr-a se opri din cale". Poetul se detașează, parcă, de natura înconjurătoare, contemplând încremenit de admirație lunca ce "clocotește" și privind fascinat "o șopârlă de smarald" care, personificată, se uită curioasă la el: "Cată țintă, lung la mine, părăsind năsipul cald".

Pastelul "Malul Siretului" se constituie într-un adevarat spectacol al naturii, care provoacă eului liric trăiri profunde de admirație, de încântare, duse pană la extaz.

Cu "Pastelurile", Vasile Alecsandri atinge treapta deplinei maturizari a talentului său.